Ultimele

La şedinţa de Consiliu al USR din 12 martie am fost anunţaţi că suntem aproape de a pierde sediul din Calea Victoriei. Ciudat –şi revoltător – e că preşedintele USR vorbea de indiferenţa nu ştii cui care nu ştiu ce ar fi trebuit să facă nu ştiu ce în nu ştiu ce situaţie prin 2006. Ciudat e că în 2006 chiar el era preşedinte şi el ar fi trebuit să ştie că sediul este revendicat, că s-a făcut întâmpinare împotriva actului de donaţie prin care clădirea de patrimoniu a intrat în fondul locativ al Primăriei Bucureştilor, că un proces trebuie urmărit prin avocaţi şi nu în dorul lenei aşa cum au fost toate în care Uniunea a fost parte.
O parte a vieţii mele se leagă de această clădire: de la intrarea cu emoţie in vremea studenţiei în celebrul restaurant (La Madam Candrea devenit la Tanti Miţi), intrare care echivala sau poate întrecea în importanţă intrarea în Uniune sau chiar în istoria literaturii române, până la ternele şedinţe de Consiliu de azi. Primăveri, veri şi toamne de aur în grădina, ierni vătuite de ninsorile de pe Calea Victoriei, tumult al vieţii literare şi linişti numai bune de umplut singurătăţi, toate le-am petrecut aici cu sentimentul că sunt acasă.
Probabil vor mai fi fiind nişte şedinţe de Consiliu, probabil vor mai fi fiind nişte întâlniri la Sala Oglinzilor, probabil vor mai fi fiind ciorăvăieli estetice în restaurant. Anunţul însă căzuse ca o ghilotina: dacă nu azi, mâine, dacă nu mâine, atunci oricând.
De aceea, fericită întâmplare să am aparatul de fotografiat cu mine, am tras nişte cadre cu sentimentul că sunt ultimele pe care le fac aici şi că îngrop cu ele o bună parte din puţinul farmec al vieţii.